Friday, November 30, 2007

Portret de dulau cu cetatenie franceza

Citat:
"A inceput din intamplare, ca de obicei. Ne-a vizitat un fotograf care, sub pretextul ca vrea sa faca un studiu artistic al peluzei cu lavanda, cauta, de fapt, un paharel pe gratis. Eu nu prea i-am acordat atentie, doar l-am adulmecat in treacat, dar el si-a lasat pe masa paharul suficient de mult timp, pentru a ma prinde in cadru, asa, in joaca. Imi aduc bine aminte ...mi-a prins silueta, cu soarele luminand dindarat - contre jour, cum spunem noi, francezii -si, oprindu-ma sa ud o muscata, l-am auzit spunand ceva despre nobletea salbaticiei.
La momentul respectiv n-am dat atentie. Unii sunt fotogenici, altii, nu. Dar, cateva saptamani mai tarziu, m-am descoperit intr-o revista. Poza color, in toata splendoarea, cu mustatile zburlite, coada in vant -esenta vie a neinfricatului caine de paza. Si se mai spune ca aparatul de fotografiat nu minte. Nici n-au idee! "
,

Peter Mayle, "Viata de caine"

Monday, November 26, 2007

Mishima n-a mai vrut sa traiasca



Japonezul numit Yukio Mishima, ce intr-o dimineata a lasat pe masa o foaie de hartie pe care a scris: "Viata omului e scurta, dar eu as vrea sa traiesc vesnic", s-a sinucis. Si-a facut seppuku pe 25 noiembrie 1970, dupa ce-a incercat sa dea o lovitura de stat, si-a esuat, soldatii carora le-a vorbit de sus, de la balconul Ministerului Apararii Nationale, razandu-i in nas si aratandu-l cu degetul, dar asta se stie, chiar si cei care n-au citit Templul de aur si Confesiunile unei masti au auzit de japonezul ticnit ce se credea samurai si si-a facut harakiri, la fel ca-n filme, doar ca in cazul lui sangele ce-a tasnit a fost adevarat, la fel si matele pe care a avut grija sa le pastreze in abdomen, cu bucati de vata puse nu-stiu-cum-si-nici-nu-vreau-sa-aflu. Cu o noapte inainte varase in plic ultimul manuscris, ce trebuia predat editorului, iar in drum spre locul unde avea sa se omoare, si-a purtat sabia din secolul al XVII-lea si pumnalul. Dar nu voi vorbi despre cum si de ce si-a luat viata, nici despre cartile lui, ci despre fotografiile in care l-am vazut incruntat, imbracat, dezbracat, cu si fara sabie, copil si matur, viu si mort. Intr-una dintre ultimele posturi in care a fost fotografiat, pe vremea cand inca mai respira, e cu pumnul ridicat in aer si-o mana-n sold. Uniforma militara stramta, cu multi nasturi. Teatrala. Era in acel balcon, iar dupa ce l-a parasit intrand din nou in cladire, si-a abandonat si corpul, ucigandu-l. Intr-un portret facut in copilarie (anul 1931) pare fragil si serios. Privire de pasare curioasa, plapanda. E tot in uniforma, banui ca scolara. Simpla.

Nu-mi amintesc acum intocmai scena din Confesiunile unei masti, in care descrie pictura in care Sf. Sebastian e strapuns de sageti, si-n in fata careia se masturba eroul romanului, dar cred ca seamana mult cu fotografia in care Mishima s-a lasat legat de copac. Trupul aproape gol, pantecul scobit si carnea tare intepata de fier. In carte, episodul cu pricina e mai socant decat fotografia. In imagine nu vezi un om martirizat, ajuns sfant, ci un barbat legat la maini, ce se preface ca sufera si ca e iluminat de un extaz mistic. Cel putin asta observ eu. O scena teatrala, destul de prost jucata, nu m-a apucat jalea vazand-o si nici nu m-a socat. Marguerite Yourcenar pomeneste in eseul sau dedicat lui Mishima de o fotografie de grup, in care, pe langa scriitor, apar si tinerii care aveau sa asiste la sinucidere. Toti in uniforme militare ce aduceau cu cele germane. Pe Internet am gasit o poza care pare intocmai ca cea descrisa de Yourcenar, insa nu pot sa bag mana in foc. Reproducerea e prea mica si tulbure. Se pomeneste si de o fotografie cu familia la ceremonia funerara, la care au participat parintii, sotia si mii de persoane, precum si batranul Kawabata, cel care peste putina vreme avea sa-si urmeze prietenul in moarte, deschizand robinetul de gaz.

Thursday, November 22, 2007

Fotografiile lui Schlink

Citat:
"De aici inainte, pe filele insemnarilor autobiografice apare lipita cand si cand o fotografie: tatal meu cu un coif de hartie pe cap, calarind un cal de lemn, familia la masa in chioscul din gradina, taica-meu in costum cu cravata, in prima zi de gimnaziu, toata familia pe biciclete, fiecare cu cate un picior asezat pe pamant si cu celalalt apasand pe pedala, ca si cum ar porni la drum in clipa urmatoare. Cateva fotografii erau puse intre pagini, separat. Bunicul ca elev, ca tanar casatorit, ca pensionar si cu cativa ani inainte de moarte. Mereu are o privire grava, trista, pierduta, ca si cum n-ar vedea pe nimei in jur. In ultima fotografie, gatul subtiat de batranete, cu fatza brazdata de riduri, iese din gulerul prea larg al camasii asemeni capului unei broaste testoase din carapacea ei; privirea a devenit tematoare iar sufletul pare pregatit sa se izoleze indaratul unor incapatzanari si a necomunicarii cu semenii".

Bernhard Schlink, Intoarcerea acasa.
La cateva pagini departare, acest bunic va muri calcat de masina.

Wednesday, November 21, 2007

Sunday, November 18, 2007

Wednesday, November 14, 2007

Sindromul Stendhal

Citat:
Sindromul Stendhal, spune Angel, e un termen medical. E atunci cand o pictura sau orice forma de arta sunt atat de frumoase ca-l coplesesc pe privitor. E un soi de soc. Atunci cand a vizitat Biserica Santa Croce din Florenta, in 1817, Stendhal a declarat ca aproape a lesinat de incantare. Inima incepe sa-ti palpite necontrolat. Ametesti. Atunci cand privesti o opera de arta magistrala, uiti cum te cheama, uiti pana si unde te afli. Se poate lasa cu depresie sau sfarseala. Amnezie. Panica. Atac de inima. Colaps.

Cnuck Palahniuk, Jurnal.

Spre sfarsitul romanului, invitatii la un vernisaj mor in incendiu, chiar si cei ce se aflau langa ferestrele si usile deschise. Pompierii si politistii care au intrat in sala au incremenit si ei in fatza tablourilor, zambind. Asa si-au dat duhul. Incremeniti de extaz.

Mai multe despre sindromul Stendhal, intr-un articol in care un psihiatru italian spune ca statuia lui David provoacă dezechilibru mental la persoanele sensibile:
http://www.postamedicala.ro/arhiva/decembrie-2005/statuia-lui-david-provoaca-dezechilibru-mental-la-persoanele-sensibile-.html

Wednesday, November 7, 2007

Kermit pe fond verde

Ce patesc soarecii de biblioteca

Un barbat ce traieste doar intr-o carte, poarta numele de Carlos Brauner, e bibliofil si locuieste in Uruguay. Pentru ca iubea slovele ca nimeni altul, devora zi si noapte volumele care-i cadeau in mana, impreuna cu pastile si caramele, in casa lui in care mi-ar fi placut sa intru dar nu m-a invitat niciodata. Cele 20.000 de carti ii invadasera toate odaile, se inaltasera din podea pana in tavan, chiar si-n bucatarie si-n baie, pe toti peretii, unde se obisnuise sa nu mai foloseasca strop de apa calda, pentru ca aburii sa nu dauneze foilor fragile. In dormitor, somnul ii era tulburat de scriitorii francezi din veacul al XIX-lea, si ca sa faca loc altora, si-a vandut masina unui prieten, pentru a-i gazdui in garaj. Pe pat avea vreo 20 de carti care formau un corp omenesc, iar cel ce vazuse ciudatenia, pe furis, deslusise la cap un volum al contelui de Siruela, si Breviarele editurii Fondo de Cultura Economica, la picioare. Nu citea oricum. Anumite volume le rasfoia doar la lumina lumanarilor infipte intr-un sfesnic de argint, dar numai cele scrise pana la inceputul secolului XX, si la fel, vinul baut se potrivea intotdeauna cu savoarea textului citit. Dar s-a intamplat ce s-a intamplat (un mic incendiu), dupa care si-a vandut locuinta si-a disparut cu toate cartile sale, undeva la dracu, la ocean, intre lagune batute de vant si dune de nisip, unde traiau doar cativa pescari de creveti si alte lighioane marine. Tocmai acolo a tocmit un zidar sa-i toarne fundatia de ciment, pe care, drept caramizi, si-a folosit volumele din biblioteca. Borges, Kafka, Spinoza, Kant, Camus si Aristotel, Shakespeare si alti asemenea legati intre ei prin mortar, s-au transformat in ziduri, in „Casa de hartie“.
Despre cum arata domnul Carlos Brauner stiu dintr-o fotografie povestita si facuta de un alt bibliofil. Din cate am inteles, in dreptunghiul de hartie se vede un barbat cam la 50 de ani, „cu trasaturi fine si ochi vehementi, cu parul dezordonat dat pe spate“, imbracat in camasa. Statea picior peste picior, langa o masuta plina de carti, si „afisa un neasteptat aer mitocanesc“. Nu vreau sa spun mai multe despre dansul si despre casa de la ocean, oricum,sfarsitul nu e tocmai de bine, desi o prietena ma contrazice, spunand ca doar asa se putea salva personajul. Trebuie sa amintesc un lucru: nebuni ca Brauner mai sunt slava domnului in cartea cu pricina! La un congres al scriitorilor o cunoscuse pe numita Bluma Lennon. Au baut tequila si si-au impleticit picioarele intr-un pat , asa cum deoseori se intampla la astfel de reuniuni culturale. Dupa, femeia i-a daruit un exemplar zdrentuit din „Hotarul de umbra“, de Joseph Conrad, s-a intors in Anglia, unde dintr-o librarie din Soho si-a cumparat „Poemele“ lui Emily Dickinson, ca ajungand la al doilea poem, sa fie lovita de-o masina in timp ce traversa strada. Cu moartea ei si incepe „Casa de hartie“ de Carlos Maria Dominguez, ce imediat dupa decesul Blumei, a spus mai departe: „Cartile schimba destinul oamenilor“. Pentru ca cititorilor sa le intre bine in cap ce inseamna obsesia livreasca, scriitorul a povestit mai departe ca un biet profesor a ramas hemiplegic, dupa ce i-au cazut in cap cinci tomuri din Enciclopedia Britanica, un alt om si-a rupt piciorul incercand sa ajunga la „Absalom! Absalom!“, de Faulkner, ca un nenorocit sa se imbolnaveasca de ftizie in subsolurile arhivei publice. Ii dau crezare! Momindu-ma ca sa citesc in continuare, Carlos Maria Dominguez a scris intocmai: „si-am cunoscut chiar si-un caine chilian care a murit in urma indigestiei provocate de Fratii Karamazov, dupa ce i-a devorat cu furie paginile, intr-o dupa-amiaza“.
Un personaj la fel de obsedat de slove, ca si bibliofilul sud-americanului Dominguez , este nefericitul cehului Bohumil Hrabal, din „O singuratate prea zgomotoasa“. Acel barbat care timp de 35 de ani a presat deseuri de hartie intr-o pivnita colcaitoare de soareci. Salvand de la pierire cateva carti valoroase (multe ar putea spune optimistii, prea putine, pesimistii), avea locuinta sufocata, de te miri ca ii mai incapea trupul. Deasupra patului inghesuit apasau aerul teancuri grele, de care se temea ca intr-o noapte il vor sufoca in somn, strivindu-l „ca pe un paduche“. Pana si deasupra WC-ului, pe scanduri, pana la tavan erau:„cinci chintale, e de-ajuns o singura miscare gresita, o simpla ridicare in picioare m-ar face sa izbesc etajera si o jumatate de tona de carti s-ar prabusi peste mine tocmai cand am pantalonii descheiati“. In cosmarurile din timpul zilei, pe care le visa cu ochii deschisi, se gandea ca acele volume uneltesc impotriva sa, punand la cale o razbunare, ca pedeapsa pentru toti soarecii striviti impreuna cu hartia veche. E bine de stiut ca in Praga, Hrabal a lucrat timp de mai multi ani la Centrul de colectare a deseurilor. De curand, ramanand peste noapte la cineva, la ore tarzii am scotocit in biblioteca gazdei. Cu ochii pe jumatate inchisi de somn am pus la loc albumele de fotografie (Brassai, Bresson), insa cas, fara sa le asez cum trebuie. Spre zori, desi patul nu era chiar aproape de rafturi, am visat ca toate acele volume mi-au cazut in cap, chiar m-am trezit brusc din cauza durerii ascutite.
Nu in ultimul rand, in „Orbirea“ lui Elias Canetti, savantul Kien nu concepea ca exista viata si in afara dulapurilor in care sedeau toti clasicii. Stapanea cea mai mare biblioteca din oras, avand o singura temere: despartirea de tomurile sale, care, ar fi insemnat pentru el o reala orbire. In lumea alienata in care traia, nu se puteau intampla decat grozavii, pentru ca in final chiar savantul sa-si incendieze biblioteca, razand rasunator. Prizoniere intre pagini, literele isi dadeau duhul neputincioase, Kien murind in flacari, in mijlocul cartilor sale dragi.
Romanul „Orbirea“ s-a publicat in 1935, „O singuratate prea zgomotoasa“ - 1980, iar nuvela „Casa de hartie“ in urma cu cativa ani. Mai spun doar ca Borges isi imagina Paradisul sub infatisarea unei biblioteci, si mereu imi amintesc ca a orbit de tot abia dupa ce a fost numit in functia de director al Bibliotecii Nationale din Argentina. Dar poate ca ma insel.

http://www.bookblog.ro/category/carti-si-alte-obsesii/

Sunday, November 4, 2007

7 zile (Maramures), Lumpan (New York)



7 ani in Maramures, editie bilingva (romana-engleza), 203 pagini, 26x21cm, cu o prefata de Mircea Cartarescu si o postfata semnată de Grupul 7 zile, Editura Humanitas 2007.
Citat: Dincolo de imaginarul uzitat în albumele turistice si compus din catrinte, colaci, copii imbujoraţi, opinci si culori stridente se afla un alt fel de Maramures – unul halucinant, fragil, supus unor schimbari sociale postrevolutionare dramatice. Un Maramures pe alocuri ironic, tandru, isteric, hilar, care trebuie deconstruit pentru a fi repus in adevarata lui lumina.

http://www.7zile.ro/index.php

Dragos Lumpan - Sihastria Putnei: Figuri din viata monahala. Expozitie foto si multimedia, realizata după un concept de Celia Ghyka, este organizata de Catedrala Saint John the Divine în colaborare cu Institutul Cultural Roman din New York.
Locatie: Catedrala Saint John the Divine
(1047 Amsterdam Avenue, at 112th Street, New York). Poate fi vizitata pana pe 30 noiembrie.
http://www.icr.ro/filiale/evenimente_a.php?cod=378&cod_filiala=9