Prima oară când am fost într-un cimitir era să cad într-o groapă. Era un mormânt proaspăt săpat. Mă împiedicasem de ceva, probabil de șireturi, dar până la urmă am ajuns doar lângă margine și nu s-a întâmplat nimic. Eram mică, probabil la grădiniță.
În cimitir am văzut îngeri de piatră. Și vrăbii. Vii. Un bărbat cu mustață mare (nu mai știu cine era) îmi spusese că unii morţi dorm, visează, și că alţii sunt în cer, cu îngerii. Mi-a mai spus că după ce te bagă în sicriu, dacă ai fost om bun te plimbi cu îngerii pe nori și primești înghețată. L-am crezut. Pe atunci credeam și în Moș Gerilă și Iepurele de Paște.
A doua oară când am fost în cimitir eram mai mare. Nu mai credeam în Moș Gerilă, Iepurele de Paște și în îngeri. Ca să nu mă gândesc la moarte, îmi imaginasem că toți îngerii pe lângă care treceam au mustăți. Mă simţeam mai bine, râdeam în sinea mea.
Recent, am recreat vizual ce îmi imaginasem în copilărie. Am cumpărat mustăți de carnaval, dintr-un automat în care bagi monede. Vânzătoarele din magazin vorbeau despre o adolescentă omorâtă în parc, de care se tot pomenea în ziare. Am luat câteva mustăţi și le-am lipit pe un înger. Am făcut fotografii, iar ulterior le-am printat. Le păstrez într-o cutie de pantofi, împreună cu alte amintiri din copilărie
