Hostel cu si fara gogoloi de soare

Hostel cu si fara gogoloi de soare

depinde cum era vremea atunci cand ajungeam in acest gang. Dar indiferent de soarele era la iveala ori ba, in fiecare zi unul din oaspeti scotea la fereastra un bol rosu, un castron de bucatarie, pe care-l suspenda aproape in gol, intre ramele geamurilor si pervaz. De cate ori am trecut pe acolo (cel putin de 20 de ori intr-o luna), pata de rosu pe zidul albastru era la locul ei. Il banuiesc si acum pe stapanul castronului ca numai motive estetice il indemnau sa-l aseze la vedere, doar daca nu cumva, desi nu avea cum sa ma cunoasca, isi dorea s-o inveseleasca pe Alina Andrei, care foarte des se abatea din drum numai ca sa vada daca stropul rosu (viu) mai era cocotat pe peretele albastru (vanat). Chiar daca nu se desluseste in poza, e acolo, la a doua fereastra din dreapta. Nu stiu mai nimic despre Hostel (in afara de nume: Kanonia, pretul de persoana pe noapte: 100 de zloti), nu-i cunosc pe cei care si-au odihnit oasele in el. Nici despre strada nu stiu. De fapt povestirea aceasta nu are subiect, intriga, deznodamant. E despre nimic. Si de fapt nu e povestire. Am bagat de seama ca tot din motive estetice localnicii (varsovieni) care-si plimbau sacosele de la magazin spre casa, si invers, precum si cei care-si scoteau cateii la aer, sa se usureze pe colturile caselor, erau imbracati in diferite nuante de albastru. Femeile in bluze inflorate, barbatii in camasi simple, cu gulerele neascutite. Iar daca aveau hainele de alte culori, macar ochii din capetele lor erau ca floarea de nu ma uita, iar claiele de par de nuanta paielor uscate, ramase pe camp dupa seceris. Brunetii si roscatii pareau rataciti, cand apareau in gang.
Undeva in stanga, la o fereastra ferecata cu zabrele, isi scotea capul latrator o potaie mica, alba, creata si isterica. Ori de cate ori aparea alt patruped prin zona. De buna seama ca zabrelele groase au fost montate nu pentru a feri casa de hoti (zona e destul de linistita), ci pentru a-i proteja pe cateii vecinilor de scuipaturile si muscaturile acelui pudel deosebit de agresiv.
Intr-o zi, mergand pe o strada apropiata, am vazut un batran in costum alb, ducand de lesa un alt pudel, la fel de alb, doar cu nasul si ghearele negre. I-am urmarit pas cu pas, pozandu-i pe ascuns pret de cateva minute. Au trecut pe langa gang, au ajuns in piata cu clopot, au ocolit doi tineri lipiti unul de altul ca ventuzele (sau meduzele); intorcand capul, batranul a bagat de seama, uimit, ca-l pozez, daca imi aduc bine aminte a ramas cu gura cascata, pret de cateva secunde. Ca-n filmele proaste cu detectivi m-am prefacut ca fotografiez avioane (cerul era curat, fara urma de aripi, de niciun fel), domnul a plecat mai departe, eu dupa dansul, furis-grabis, pentru ca totul era deja ca intr-o fotografie. Ziduri albe imprejmuitoare, in fata un gang cu turla de biserica, caldaram si pe pietre acest barbat elegant cu pudel. Prin urmare scena era ca intr-o fotografie infiorator de banala, insa nu m-am putut abtine sa nu apas pe buton de cateva ori. Pana cand, in intampinarea domnului a iesit o femeie, probabil sotia. Imbracata tot in alb, pantaloni si sacou, insa intalnirea nu avea nimic romantios, era mai degraba casnica. Nu s-a intamplat deloc ca in filmele americane, n-au fugit unul in bratele celuilalt, ea nu l-a pupat apasat tinandu-si un picior ridicat in aer, si in niciun caz cainele nu si-a plecat privirea induiosat. Daca scena s-ar fi petrecut intocmai ca in filmele poloneze, atunci vremea ar fi fost si mai mohorata, batranul ar fi fost bolnav, pe moarte chiar, doamna s-ar fi chinuit cu vinovatii ascunse; ar fi purtat un crucifix la gat, atarnat printre sani, primit de la un barbat sobru care obisnuia sa-i pupe mana de fiecare data cand se vedeau la biserica. Cainele si-ar fi dat duhul calcat de masina. Si-am fi stiut ca pe acea strada, in alt doilea razboi mondial, a fost ucis fratele dansei, impuscat in cap de nemti in timp ce incerca sa salveze o pasare ranita.
I-am fotografiat in trei, pudelul sarea la mijloc intocmai ca o minge din calti, ca apoi sa-i las sa plece in tihna, discutand probabil despre nebuna care-i urmarise pret de cateva strazi si minute.
Spun ca fotografiile acelea sunt banale pentru privitori, insa pentru mine vor ramane peste ani ca dovezi palpabile ca am fost acolo, pe acele pietre, o certitudine ca nu am visat si ca-mi amintesc bine strazile, oamenii, lumina. Si mai ales ma vor ajuta sa revad cu ochii mintii ce s-a intamplat inainte si după ce i-am fotografiat pe acei necunocuti.