Inainte de expozitie

Pentru românii care cred că englezii poartă numai costume de tweed şi joben, fumează pipă, recită din Shakespeare până şi în autobuzul roşu, supraetajat, iar în restul timpului beau ceai, joacă bridge şi discută despre starea vremii, oamenii din fotografiile artistei Eleanor Lindsay Fynn sunt bizari. Arată cu totul altfel! În primul rând îţi dau impresia că petrec non-stop, c-o ţin numai în chefuri înecate în alcool, aristocraţii ei râd tot timpul – nici urmă de morga tipic britanică la care ne-am fi aşteptat. Apoi după ce treci de mulţimile de petrecăreţi, de zâmbete şi pahare (personalităţi londoneze, paparrazzi, sticle şi din nou, multe, multe pahare) realizezi că viermuiala de trupuri prinde un alt contur. Imaginile sunt persiflante, ludice, triste, vesele, deprimante, hilare, obraznice, ameţitoare şi chiar enervante, sunt oricum, numai plictisitoare nu! Nu, nu sunt simple instantanee făcute la petreceri. Sper că e clar pentru toată lumea, cine nu pricepe asta ar fi bine să închidă ochii şi să nu se mai uite la lucrările artistei. Mă gândeam că invitaţii la vernisajul din Baia Mare ar putea fi, la rândul lor, viitoare modele în fotografiile lui Lady E (pseudonimul artistei). Îndrăznesc să-i văd deja cu ochii minţii.

La început i-am privit lucrările cu răceala cercetătorului ce se uită prin binoclu la un trib pe care nu-l înţelege. Unul exotic, cu obiceiuri spectaculoase. La fel mi se întâmplă şi cu fotografiile lui Martin Parr. Pentru cine nu-l cunoaşte: are un umor crud, necruţător, pozează oameni în situaţii hilare şi ca privitor neavizat nu-ţi dai seama dacă râde de ei sau cu ei. Încet, încet m-am apropiat de lucrările artistei britanice, însă până la o limită. Am ales să rămân pe margine, să arunc o privire în lumea ei de undeva de afară, prin uşa întredeschisă. Mai mult de atât nu pot, un pas în plus şi-aş simţi că intru în intimitatea unor străini, ceea ce nu vreau.

Habar nu am ce va expune la Baia Mare, însă sper că printre lucrări se va afla şi cea intitulată "My people, your people". E preferata mea. Am văzut-o doar pe Internet şi mi-ar plăcea s-o privesc şi în mărime naturală, în carne şi oase – dacă se poate spune aşa ceva despre o imagine. Nu ştiu cum s-o descriu încât să nu spulber tot farmecul. Încerc. O încăpere destul de spaţioasă, în care se simte că locuieşte cineva. Rafturi cu cărţi, tablouri şi planşe pe pereţi, dulapuri şi-un candelabru cu lumânări ce atârnă primejdios de jos. Este o petrecere. Camera e plină ochi de invitaţi, toţi tineri, prin uşa larg deschisă se observă că mai vor să intre şi alţii, deşi nu cred că ar mai putea încăpea cineva acolo. Bag de seamă că nimeni nu fumează. Ochii mi se plimbă pe tot felul de detalii. Pe chipurile oamenilor, pe paharul dus la gură de o brunetă, ajung la peştii dintr-un tablou, cobor în colţul din dreapta, la bărbatul care râde. De la farfuriile de pe masă privirea mi se mută tot peste invitaţii care discută gesticulând. Ceva nu e în ordine! Câteva capete strecurate în mulţime sunt desenate! Arată ca cele dintr-un film de animaţie experimental, prin urmare oamenii nu sunt întru totul reali. N-au obrajii din oase, carne, epidermă şi fire de păr, ci din culori sintetice ca de cariocă. Imaginea face parte din seria „Yellow Faces“ şi aşa cum dezvăluie autoarea, îi invită pe privitori să se confrunte cu mitul realităţii. Ce anume corespunde realităţii şi ce nu, eu zic că rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi, în funcţie de universul interior.

Pe site-ul său Lady E îşi avertizează vizitatorii că anumite persoane care consideră că arta nu are nevoie de explicaţii din partea creatorului, ar putea fi ofensate de lucrări. Avertisment excesiv de cumsecade, zic eu, la urma urmei nimeni n-a murit până acum forţat fiind să-şi lase prejudecăţile la uşa galeriei.

Dacă stau bine să mă gândesc, parcă mai mult îmi place „Frieze is a strange cultural event“ – o lucrare mai frapantă ce aduce a pop-art. Sau „From the Edge“ – pentru că se întâmplă atât de multe acolo şi sunt atâtea chipuri, încât mi-ar trebui mult timp ca să mă satur privind-o. Scena arată un vernisaj într-o galerie mare, plină de invitaţi. Peste trupurile reale capetele au fost colorate – arată toţi ca nişte personaje din filmul „Waking life“, de mă aştept oricând să-i văd plutind prin sală ca într-un vis. Cu tălpile la mare distanţă de podea şi cu fruntea apropiată de tavan. La urma urmei graniţa dintre starea de veghe şi vis e foarte subţire în anumite lucrări.

S-ar zice că lumea din imaginile artistei e doar în trecere prin cadru. Acei oameni conversează, râd, se uită la tablouri sau beau, dar doar pentru câteva secunde. Dacă clipeşti de câteva ori s-ar putea să se mute în altă dimensiune. Poate că bat câmpii, însă asta e senzaţia pe care o am privindu-i.

În mod firesc oglinzile mă duc cu gândul la „Alice în Ţara Minunilor“, la portalurile prin care poţi să intri în altă lume. În cealaltă! Două mesaje incluse în imagini diferite, ambele scrise pe oglinzi, mi se par foarte importante pentru cheia lucrărilor: „What are you hoping to find?“ şi „Does suicide fascinate you?“. Cred că răspunsurile fiecărui privitor în parte pot fi surprinzătoare.

http://muzeulflorean.mm.ro/florean_museum/photo1.php?lang=ro