Pentru toate personajele literare care traiesc în copaci

Dedicaţie făcută în special pentru ilustrul Cosimo Piovasco di Rondo, baronul domnului Italo Calvino, care pe 15 iunie 1757 s-a urcat într-un stejar şi de atunci n-a mai pus piciorul pe pământ, toată viaţa, din cauza unei farfurii cu melci. Taică-său i-a spus în acea memorabilă zi: „Las’ că-ţi arăt eu ţie îndată ce cobori!“, iar el i-a zis: „N-o să cobor niciodată“, şi aşa a făcut! Baronul a trăit fericit în copaci. Acolo dormea, mânca, visa, iubea sau citea, vâna iepuri şi sturzi. Paranteză: n-am mâncat niciodată sturzi fripţi şi nici nu-mi doresc! Tot de sus, de pe crengi, s-a luptat cu soldaţii austrieci – aruncându-le în spinare pisici sălbatice pe care le învârtea de coadă, aşa îmi amintesc, iar dacă mă înşel, asta e... La pagina 98, Baronul Cosimo s-a împrietenit cu banditul Gian dei Brughi, un individ cu părul roşu, zbârlit, căruia îi împrumuta cărţi, pe ascuns, ca la pagina 108 să-i citească tâlharului „Viaţa lui Jonathan Wild“, de Fielding (am de gând să mă apuc şi eu de carte!). Hoţul era la puşcărie şi asculta printre gratii – baronul stătea cocoţat pe o creangă, lângă ziduri. Îi citea de acolo. Când să ajungă spre final, banditul a fost spânzurat. De un stejar, dar n-are relevanţă asta, putea fi şi roşcov, pentru că tot ar fi sfârşit atârnat de-o funie. Baronul l-a păzit până târziu, alungând corbii cu căciula, împiedicându-i să ciugulească ochii mortului. Nu vă mai spun decât că, la un moment dat, baronul şi-a făcut biblioteci suspendate, adăpostite de ploaie şi veveriţe, şi-a dat nas în nas cu Napoleon Bonaparte, dar nu s-a întâmplat nimic atunci, împăratul se chiora la el, în sus, fiind orbit de soare. Prin urmare lui îi sunt dedicate fotografiile, precum şi lui Tarzan şi acelui funcţionar indian transformat în guru, din „Zarvă în livada de guave“, de Kiran Desai. Mă mai gândesc şi la casa din Harfa de iarbă, de Capote, cea cocoţată în copac, în care s-au îngrămădit multe personaje cumsecade şi-au dormit chircite, udate de ploaie, pentru că aşa a vrut scriitorul. M-aş fi strecurat şi eu acolo, dar nu cu mâna goală, ci cu umbrele, pături, vin, covrigi fierbinţi cu susan. Aş fi stat până când ar fi trebuit să plec la muncă. Cred că merită pomenită şi pupăza lui Creangă, dacă nu din alte motive, măcar pentru că stătea în tei. Altfel n-am nici o părere despre ea. Pupezele îmi sunt indiferente. Anticipat am numai vorbe de laudă pentru toţi scriitorii care în viitor vor inventa poveşti despre trăitori în copaci. Vă mai spun de un anumit rus, nu mai ştiu cum se numeşte, care în 2009 a aflat că avea în plămâni un molid. Chirurgul care i-a tăiat carnea pieptului a extras de acolo, cu penseta, un copac cât degetul mijlociu, ce încolţise printre ţesuturi dintr-o sămânţă inhalată pe nas. Nu ştia când se petrecuse, desigur, probabil când mergea pe stradă să-şi cumpere cremă de ghete maro, văzându-şi de treaba lui de om cu conştiinţa împăcată, care e convins că n-are în el molizi şi alte soiuri lemnoase. E adevărat ce vă spun pentru că am văzut pozele, în ziare! Arata ca o ramură subţire, cu ace de brad, într-un tifon îmbibat în sânge. Nu părea să aibă rădăcină.
P.S.
Uitasem de Mowgli (parcă şi el sărea din copac în copac).

P.S.S.
Cu ani în urmă văzusem o fotografie cu un ghepard cocoţat într-un arbore uriaş. Stătea ca într-un fotoliu, crăcănat, cu o antilopă moartă la îndemână, ce îi atârna aproape de bot, printre frunze gălbui. Îi mai lipsea o bere.