Dragă E.,
Când am auzit prima oară de „Maestrul şi Margareta“ eram în casa unor străini. Ţin minte că bărbatul era beat mangă, în tricou decolorat cu Led Zeppelin. Îţi ţinea cana de cafea pe roman, scruma lângă scrumieră şi se certa cu nevastă-sa care nu avea chef să-i dea ciorbă de fasole. Dădea din mâini când a vorbit de Behemoth. Mi-a zis că e cel mai grozav motan din câţi au existat vreodadă în lume şi dacă nu-mi convine pot să mă spânzur de nasul lui (ar fi fost imposibil – desigur). Nu l-am contrazis. Mi-a mai povestit multe – cică ar fi vrut să fie tac-su lui Mihail Bulgakov şi să-l vindece de orbire. Apoi a ajuns la Dostoievski - îi zicea Dosto. Susţinea că de fapt, din profil şi în sinea lui seamnă leit cu Prinţul Mîşkin. „Da, eşti un idiot!“ – aşa i-a ţipat nevastă-sa, ca într-un banc prost, şi i-a râs în faţă fără să-i dea ciorba aia de fasole. Nu mai ştiu nimic de ei, oricum, amândoi păreau mai degrabă din Ilf şi Petrov. Aş putea să spun repede că în livadă aveau vişini (ca-n Cehov) şi o alee cu mesteceni (ca-n Turgheniev) dar ar fi o minciună. Locuiau la bloc, lângă o fabrică de tractoare.
După o vreme mi-am luat cartea şi-am citit-o. Nu ţi-o povestesc. Trebuie s-o citeşti singur! Nu, Behemoth nu e cel mai grozav motan din lume – dar sigur e cel mai ticălos. Nu se poate altfel (dar mi-e drag, să fie clar!). E nedezlipit de Woland (Satana). Negru, „gras ca un porc“ şi cu nişte mustăţi „date dracului“. Se plimba cu tramvaiul, juca şah şi mânca cu furculiţa ciuperci marinate, atunci când nu-şi ajuta stăpânul la treburile lor diavoleşti. Da, asta făcea. Dacă ţi-a plăcut Faust, de Goethe, îţi va plăcea şi cartea lui Bulgakov. Poate şi mai mult. Imaginează-ţi Moscova anilor `30 cu oameni obişnuiţi, ca în zilele noastre, meschini, lacomi, egoişti, care cad uşor în capcanele lui Woland – se prăbuşesc singuri, nu sunt împinşi.Îţi întind şi ţie o momeală: la un moment dat, într-un spectacol, femeilor din sală li s-au oferit haine noi, franţuzeşti, în schimbul celor vechi. Priveşte scena următoare. Femei rămase aproape în pielea goală, pe stradă, la lumina felinarelor. Una mai avea pe ea cămaşa, chiloţi liliachii şi pălăria şic. Ei? Crede-mă, totul pare real. Citeşti şi crezi. Poliţiştii suflă în fluierele stridente, trecătorii se tot strâng puhoi, râd, arată cu degetul şi se holbează la femeile despuiate. Dacă ar fi să mutăm scena în zilele noastre – atunci privitorii ar înregistra totul cu telefoanele mobile, apoi ar pune filmele pe YouTube şi Facebook. În rest nu s-ar schimba nimic. Lăcomia, vulgaritatea şi meschinăria sunt la fel de des întâlnite. Am uitat să spun ceva important – Woland nu este personaj negativ. Nu, nici pe departe. Oamenii sunt malefici. Woland e doar curios, dacă pot să spun aşa ceva, vrea să vadă cum sunt muritorii în realitate.
Maestrul (e scriitor) şi iubita lui Margareta – sunt singurii oameni aproape puri. Spun aproape – nu cred că s-ar putea în totalitate – e discutabil aici. Desigur, nu îşi pot găsi fericirea pe pământ. Scenele din anii `30, din Moscova, alternează cu cele de pe vremea lui Pillat din Pont şi Iisus, o paralelă deloc întâmplătoare. Mulţi din cei care au citit cartea au spus că e un basm tragic şi satiric. E posibil să ţi se pară şi ludic, hazliu. Oricum vei vedea cum Bulgakov demonstrează că răul din noi (diavolul) e mult mai puternic decât binele. Printre părţile mele preferate sunt cele de la ospiciu şi pasajele cu Margareta (sau de fapt Margarita, cum apare în limba rusă) când zbura pe o perie, noaptea, deasupra oraşului şi peste păduri. Zbura pentru că s-a uns cu o cremă magică. Lângă ea plutea şi o Nataşa, călare pe un vier cu pălărie şi servietă. La bal, Behemoth avea papion şi mustăţile poleite cu aur (nu şi pantaloni, pentru că motanii nu poartă nădragi şi cizme, după cum ni se spune). Maestrul şi Margareta se salvează pentru că se iubeau, însă prin moarte, atât îţi mai spun, vei vedea cu ajutorul cui.
După ce vei citi cartea, să-mi spui cu cine te-ai retrage pe o insulă pustie, cu Margareta sau cu Nastasia Filippovna? O curiozitate frivolă şi deplasată din partea mea, dar nu mă pot abţine. Bulgakov a murit pe 10 martie 1940, chiar după ce a făcut ultimele modificări la roman. Era orb şi trist (povestea soţia lui). Nu vreau să fac speculaţii despre locul unde s-a dus! Ştiu doar că bărbatul în tricou cu Led Zeppelin ar vrea să-l întâlnească după moarte, oriunde, în rai sau în iad. Eu vreau crema magică de zburat, dar, acum, azi, în secunda asta, nu peste un an, zece sau după moarte (prin umare şi eu sunt lacomă! Woland mi-ar fi râs în nas)
P.S.
Ţi-aş recomanda şi „Jurnalul Satanei“, de Leonid Andreev. Aştept să-mi povesteşti. P.S.S.În fotografie este Mihail Bulgakov (sursa foto: personface.ru)
No comments:
Post a Comment