Portrete

Nimic despre despărţiri

Fotografii ca de primăvară, făcute toamna, într-o cameră cu cafea şi urs din pandişpan. Ar fi trebuit să facă parte dintr-o serie melancolico-blegoasă despre oameni care se despart: cu fotografii şi cadouri de la El – rupte de Ea, priviri directe, în obiectiv, de genul „NU mai vreau să te văd niciodată“, dar era bine acolo, soare, pisică, aşa că nu ar fi părut credibil. Şi până la urmă astfel de poveşti e mai bine să rămână în familie.

Cărţi de lângă budă

Roman suprarealist în care ai vrea să intri măcar un pic de tot, într-o scurtă vizită. E genul acela de poveste unde totul o ia razna, frumos şi dureros. Un el (Colin) şi-o ea (Chloé) se plimbau. Erau urmăriţi de-un nor trandafiriu, într-un pasaj unde aripile păsărilor stârneau curent în care „se-nvârtejeau minusculi fulgi albi şi albaştri“. Se întâmplă apoi tot felul – pomenesc doar de muzica lui Duke Ellington, de pipa cu urmele dinţilor lui Jean-Sol Partre (cunoscătorii vor vedea de faptul numele SARTRE) şi-un smulgător de inimi. Ce-şi amintesc mai toţi care au citit cartea: boala de care suferea Chloé – nufărul care îi creştea şi-i tot creştea în plămâni – precum şi motivul pentru care se micşora casa lor. desen- George Roşu http://www.facebook.com/cartidelangabuda

Cărţi de lângă budă

Scriitorul face parte din generaţia „tinerilor furioşi“, deci e clar cum sunt personajele lui. Arthur Seaton – muncitor – se îmbată până când vomită pe alţii, se culcă cu femei măritate, minte, dispreţuieşte pe toată lumea. Nu, revolta lui nu este cool, eroică sau mai ştiu eu cum. Cred că în zilele noastre s-ar spune despre el că era praf, cu creierul muci – totuşi un tip care nu înghiţea căcaturi de la nimeni. Ai sub nas o Anglie cu totul diferită de ce-ai văzut prin cărţile victoriene. Da, şi oamenii de aici beau ceaiul de la ora 5, dar o fac înjurându-şi vecinii, cu rudele care abia au scăpat din puşcărie. În pauza de masă, când îşi turna ceai de Ceylon din termos, într-un miros care-ţi „răscolea maţele“, Seaton visa că pune o bombă care să distrugă fabrica. Îşi mai dorea ca apoi să se care în Rusia stalinistă. Nu e nimic de „plăcut“ aici, dar e o carte bună, realistă! Sfârşitul e previzibil (ca în viaţă) şi poate de asta dezamăgitor (pentru unii). Desen: George Roşu http://www.facebook.com/cartidelangabuda

Cărţi de lângă budă. „Fiesta în bârlog“, de Juan Pablo Villalobos

Fiul unui mafiot mexican trăieşte izolat şi-şi doreşte un hipopotam pitic din Liberia. Nu spun dacă îl va căpăta sau nu, cine va citi, va vedea, ci doar că în carte este vorba despre inocenţă, moarte şi putere vs. paranoia. Apar multe arme, pălării, samurai, un papagal împuşcat - totul povestit de copilul care uneori se preface că e mut, surd şi analfabet. Se gândeşte des la „rămăşiţe umane“, asta pentru că taică-său e mafiot, aşa cum am mai spus, genul ăla de care poţi să zici mersi că trăieşte în Mexic, la mama naibii, nu aproape de tine. Citat nelămuritor, din care nu se înţelege cât de frumoasă e cartea: „Pe tigri îi folosim ca să mănânce cadavrele. Şi tot pentru asta îl folosim pe leul nostru“. Desen: George Roşu https://www.facebook.com/cartidelangabuda?group_id=0

Cărți de lângă budă - articol pe Bookaholic

„Când cartea bate biologia (Sau ce zice în cover) – așa începe descrierea paginii de facebook Cărți de lângă budă, care, în caz că ezitați să puneți punctul pe i, e despre acele cărți ce “nu pot fi lăsate din mână”. Exact, nici la budă! Nu ne-am putut abține să ignorăm acest subiect nici noi, dar perspectiva se schimbă la 180 de grade când copertele acestor cărți sunt desenate de George Roșu, iar povestea lor repovestită de Alina Andrei“ : http://bookaholic.ro/carti-de-langa-buda-desenate-de-george-rosu-povestite-de-alina-andrei.html

Flori, femei și mărțișoare, pe Oitzarisme

Fotografie veche de câţiva ani. De mulţi – aşa îmi dau seama că am îmbătrânit, căutând prin filmele păstrate în cutii de pantofi. Ştiu că era luna mai, pentru că în poză, ca personaj de sine stătător, zic eu, este un buchet de liliac. Eram pe un deal din Braşov de unde trenurile se văd ca nişte şerpi metalici cu oameni în burtă, iar maşinile ca mici cutii colorate. De acolo poţi să te uiţi la blocuri urâte cu geamuri care sclipesc frumos în soare, la benzinării, păsări, trecători-furnici şi la o biserică cu morţi în pământul din curte – cea mai veche clădire din oraş. Andreea mi-a pozat, o prietenă care apare în multe fotografii, deşi ne întâlnim rar. Om cald. De obicei o fotografiez cu gogoloaie de soare, dar atunci presupun că erau nori. Nu ştiu la ce se gândea, o s-o întreb. Probabil îi era frig, era obosită, dar prea amabilă, aşa că nu m-a întrebat – Când naiba termini de pozat, ca să pot pleca acasă? – n-a spus aşa ceva, poate şi pentru că mirosea bine liliacul, a grădină cu casă de piatră, unde mereu trăiesc alţii, nu tu sau eu. Lângă mormintele bunicilor de la ţară e un boschet de liliac, aşa îmi amintesc. Înainte, am fotografiat-o pe Andreea în rochie roşie, cu fire de nu-mă-uita în păr. Sunt florile ei preferate. Ne m’oubliez pas – sună în franceză, habar nu am cum în germană, dar cred că la origine numele vine de undeva din Pădurea Neagră, un loc unde mi-ar plăcea să merg cândva, doar pentru că pare ca din Fraţii Grimm. Mai multe portrete şi fotografe, aici: http://www.oitzarisme.ro/2013/03/01/flori-femei-si-martisoare/