Oameni de care nu ti-am spus ca

s-au băgat duminică în faţa aparatului, chiar după ce am plecat de la cafea. Strada cred c-o recunoşti.

Un tanar din Reghin s-a drogat cu seminte pe care le-a luat din florile

cultivate în parc. Adică le-a înghiţit şi apoi a ajuns la spitalul de nebuni, în acea cămaşă cu mâneci care se înnoadă la spate ca să nu ţi-o poţi da jos ca apoi să faci lucruri rele cu mâinile. Nu ştiu cât l-au ţinut acolo şi nici ce halucinaţii a avut. E vorba de flori otrăvitoare de datură. Ce zice Wikipedia:
„Denumirea generică „Datura” derivă din cuvântul indian dhatura sau dhattura. În India, dhat este numele unei otrăvi preparate din această plantă, iar Dhatureas, numele unei bande criminale care folosea acea otravă pentru a-și ameți victimele...Dacă rădăcina este băută într-un „dragm” (de la care provine vechea unitate de măsură a greutății numită „dragm”) de vin, provoacă „fantezii nu tocmai neplăcute”. Planta se mai administra „celor cu potență redusă”.

Tufă de noapte bună pentru mine şi zi frumoasă pentru tine

la W.M.

Dinozaur bondoc filmat de Discovery în România, în premieră mondială,

în timp ce învăţa să vâneze libelule. Imaginile extrem de violente nu au fost difuzate pe post, din motive întemeiate. Unul dintre producători a leşinat vizionând secvenţele cu muşcături feroce, în cădere lovindu-se cu fruntea de muchia biroului. Purtătorul de cuvânt al postului TV a negat incidentul, însă a doua zi bărbatul cu pricina a fost văzut cu plasture, strecurându-se în clădire pe uşa din dos.

Curcubeu, curcubei, curcubel, curcubău

Am uitat să spun că

o tânără care n-avea toţi dinţii în gură s-a oprit lângă noi, a râs, întrebând-o pe Elena ce călca ilicit pe iarba municipalităţii dacă urmăreşte criminali pe stradă, aşa mascată, pentru că altfel de ce ar purta mască, de la mine a vrut să afle de ce fotografiez - aş fi vrut să-i dau un răspuns teribil de inteligent, însă am zâmbit politicos şi-am bălmăjit ceva, nu mai ştiu ce - apoi a plecat râzând, zicându-ne la amândouă că suntem Scufiţe Roşii, deşi Elena era în albastru iar eu în negru.

Am întâlnit o stafie de sex masculin,

singura oară când am fost la un carnaval. Îşi ţinea mâinile la ochi, să nu ne vadă, strănuta des şi ne trăgea scaunele de sub funduri până când învăţătoarea l-a trimis la colţ, să se cuminţească. În rest nu-mi amintesc decât câteva măşti, ghirlande de hârtie colorată, şi-o poză de grup, alb negru, unde rânjeam cu gura până la urechi lângă oameni mici care acum sunt mari şi sigur nu i-aş mai recunoaşte pe stradă şi nici n-aş vrea. Băiatul stafie a murit. Aşa cred. Sau poate lucrează la Primărie unde pune ştampile şi trage hârtii la Xerox până într-o zi când n-o să mai facă asta, ci se va duce să se odihnească închizând ochii şi lăsându-şi corpul moale, dar nu mă refer la moarte ci la o plapumă albă, nu vreau să omor unu-doi oamenii în închipuirea mea, îi las să trăiască, cel puţin pe unii.