singura oară când am fost la un carnaval. Îşi ţinea mâinile la ochi, să nu ne vadă, strănuta des şi ne trăgea scaunele de sub funduri până când învăţătoarea l-a trimis la colţ, să se cuminţească. În rest nu-mi amintesc decât câteva măşti, ghirlande de hârtie colorată, şi-o poză de grup, alb negru, unde rânjeam cu gura până la urechi lângă oameni mici care acum sunt mari şi sigur nu i-aş mai recunoaşte pe stradă şi nici n-aş vrea. Băiatul stafie a murit. Aşa cred. Sau poate lucrează la Primărie unde pune ştampile şi trage hârtii la Xerox până într-o zi când n-o să mai facă asta, ci se va duce să se odihnească închizând ochii şi lăsându-şi corpul moale, dar nu mă refer la moarte ci la o plapumă albă, nu vreau să omor unu-doi oamenii în închipuirea mea, îi las să trăiască, cel puţin pe unii.
No comments:
Post a Comment