Cal cu domnisoara

Despre cai stiu ca au patru picioare, o coama lunga sau scurta, apareau in reclamele la tigari, calariti de acel barbat care a murit de cancer, mananca iarba, frunze, mere si morcovi, daca le dai in palma intinsa sub bot. Dorm in picioare –asa se spune – uneori rad (i-am vazut eu), merg la galop, trap, sar in doua picioare si se tavalesc pe pajiste atunci cand e soare si boschetii sunt plini de buburuze; au potcoave peste copite, unele care clampanesc pe asfalt, fac tropa-tropa-tropa si obisnuiesc uneori sa apara pe camp, atunci cand e ceata, cu spinarile lucioase si urechile umede.
Lipitanii au inaltimea intre 157-167 cm, cap uscativ cu profilul usor berbecat ce se lipeste de trup printr-un gat musculos si curbat ca de lebada, asa spun enciclopediile, de acolo stiu si eu, pentru ca n-am fost niciodata cu centimetrul de croitorie dupa mine, la herghelie, nu, n-am masurat lipitani si nici nu-mi doresc.
In povesti, toti Feti Frumosii au parte de cai hraniti cu jaratic, pe ici si colo apar si unicorni, in Dumas – tatal muschetarii se avantau in lupta pe armasari negri si albi, fara de stea in frunte, iar in serialele TV amazoanele cu sutiene de piele si fuste scurte se cocoata pe spinarile iepelor, ridicand sabiile in soare si tipand la fel ca indienii din filmele cu Winnetou. La mine in cartier sunt cai; ii vad mai ales noaptea cum stau in mijlocul soselei, luminati de faruri. Soferii claxoneaza furiosi, sunete ascutite, repetate, cei doi armasari albi si iapa maro se dau din drum incetisor, molcom, cum s-ar feri din calea mustelor. Raman pe trotuar, sub felinar, si ma privesc plictisiti. Undeva pe dulap pastrez volumul Povestiri Istorice pentru somii patriei si pionieri, si din cate imi amintesc, pe coperta este desenat Stefan cel Mare, calare. Sau Mihai Viteazul.