Dinozaur bondoc filmat de Discovery în România, în premieră mondială,

în timp ce învăţa să vâneze libelule. Imaginile extrem de violente nu au fost difuzate pe post, din motive întemeiate. Unul dintre producători a leşinat vizionând secvenţele cu muşcături feroce, în cădere lovindu-se cu fruntea de muchia biroului. Purtătorul de cuvânt al postului TV a negat incidentul, însă a doua zi bărbatul cu pricina a fost văzut cu plasture, strecurându-se în clădire pe uşa din dos.

Curcubeu, curcubei, curcubel, curcubău

Am uitat să spun că

o tânără care n-avea toţi dinţii în gură s-a oprit lângă noi, a râs, întrebând-o pe Elena ce călca ilicit pe iarba municipalităţii dacă urmăreşte criminali pe stradă, aşa mascată, pentru că altfel de ce ar purta mască, de la mine a vrut să afle de ce fotografiez - aş fi vrut să-i dau un răspuns teribil de inteligent, însă am zâmbit politicos şi-am bălmăjit ceva, nu mai ştiu ce - apoi a plecat râzând, zicându-ne la amândouă că suntem Scufiţe Roşii, deşi Elena era în albastru iar eu în negru.

Am întâlnit o stafie de sex masculin,

singura oară când am fost la un carnaval. Îşi ţinea mâinile la ochi, să nu ne vadă, strănuta des şi ne trăgea scaunele de sub funduri până când învăţătoarea l-a trimis la colţ, să se cuminţească. În rest nu-mi amintesc decât câteva măşti, ghirlande de hârtie colorată, şi-o poză de grup, alb negru, unde rânjeam cu gura până la urechi lângă oameni mici care acum sunt mari şi sigur nu i-aş mai recunoaşte pe stradă şi nici n-aş vrea. Băiatul stafie a murit. Aşa cred. Sau poate lucrează la Primărie unde pune ştampile şi trage hârtii la Xerox până într-o zi când n-o să mai facă asta, ci se va duce să se odihnească închizând ochii şi lăsându-şi corpul moale, dar nu mă refer la moarte ci la o plapumă albă, nu vreau să omor unu-doi oamenii în închipuirea mea, îi las să trăiască, cel puţin pe unii.

De rochie nu voi spune niciodată

că e făcută din perdeaua de la bucătărie şi alta culeasă dintr-un teanc de vechituri, dacă mă va întreba cineva voi zice clipind des că este creaţia unei Coco Chanel, ori acelui Valentino sau ceva legat de Prada - altceva nu-mi vine minte acum - şi nu voi povesti nimic de floarea pe care am plimbat-o cu trenul pana la mare şi înapoi, iarna, nici de necunoscuţii care zâmbeau de parcă ar fi văzut un extraterestru prietenos, unul verde cu antene care mănâncă ciuperci şi varză creaţă (cum îmi zicea că a întâlnit un făgărăşean, la el în grădină). Nu voi spune nimic, pentru că mi-e somn şi oricum nu are rost.

Când e foarte frig şi vreau să fotografiez pe stradă,

mă consolez cu faptul că la Polul Nord e cu adevărat ger, aşa că fotografii ăia care pozează urşi albi, foci vii sau foci mâncate pe jumătate, vulpi şi ce se mai găseşte pe acolo, cu blană sau pene, cum ziceam oamenii aceia sunt bocnă, nu eu, la urma urmei e chiar cald la minus 10 sau minus 20 de grade şi cine dracu mă pune să ies pe asemenea vreme afară, când oricum s-au mai făcut milioane de fotografii cu sănii, patinatori, cu desene în zăpadă şi cu orice, aşa că mai bine aş fi stat în casă, mă gândesc, lângă calorifer, uitându-mă pe fereastră, chiar dacă şi fotografii cu blocuri s-au mai făcut gârlă şi se vor mai face. Într-o iarnă mă întrebam dacă nu cumva a rămas un fotograf blocat într-un gheţar, cu aparatul la ochi şi degetul pe declanşator, congelat ca un mamut din Ice Age. Şi îmi trecea prin cap că peste mii şi mii sau milioane de ani, după ce va fi descoperit, oamenii din viitor vor începe să se certe, aprins, despre Nikon vs. Canon ori despre obiectiv. Sper că nu. Dacă da, să fie clar că nu vreau să-i cunosc!
Şi acum mă întreb dacă s-a scris vreodată ceva uluitor de frumos despre caloriferele fierbinţi! Dar atât de grozav încât toţi să se minuneze. Îmi vine în minte o vecină cu rochii şic tricotate şi eşarfe din Nekermann, cum se purtau pe vremea aceea, care din când în când era legată de soţul ei de calorifer şi bătută cu cureaua. Amândoi erau foarte politicoşi când se întâlneau pe scară cu alţi vecini iar copiii lor mâncau urşi din gumă, nemţeşti, verzi şi roşii. Au emigrat în nu ştiu ce ţară, imediat după Revoluţie. Oricum, o eventuală scriere minunată despre calorifere ar putea să sară peste aşa ceva.

Azi, lângă parc, era o pisică moartă

cu ochii deschişi şi blana albă cu pete negre; părea că visează doar că era lungită între chiştoace de ţigări şi nu s-a mişcat atunci când m-am apropiat de ea cu doi câini roşcaţi care tropăiau printre frunzele galbene; m-am uitat doar un pic şi apoi am plecat fără să mă mai gândesc la mustăţile care atingeau betonul şi de fapt mi-am scos-o de tot din minte, nici nu-mi mai amintesc, la urma urmei poate că respira pe furiş, atunci când îmi întorceam privirea, sau se prefăcea că e moartă, doar aşa, să vadă cum e.