Când e foarte frig şi vreau să fotografiez pe stradă,

mă consolez cu faptul că la Polul Nord e cu adevărat ger, aşa că fotografii ăia care pozează urşi albi, foci vii sau foci mâncate pe jumătate, vulpi şi ce se mai găseşte pe acolo, cu blană sau pene, cum ziceam oamenii aceia sunt bocnă, nu eu, la urma urmei e chiar cald la minus 10 sau minus 20 de grade şi cine dracu mă pune să ies pe asemenea vreme afară, când oricum s-au mai făcut milioane de fotografii cu sănii, patinatori, cu desene în zăpadă şi cu orice, aşa că mai bine aş fi stat în casă, mă gândesc, lângă calorifer, uitându-mă pe fereastră, chiar dacă şi fotografii cu blocuri s-au mai făcut gârlă şi se vor mai face. Într-o iarnă mă întrebam dacă nu cumva a rămas un fotograf blocat într-un gheţar, cu aparatul la ochi şi degetul pe declanşator, congelat ca un mamut din Ice Age. Şi îmi trecea prin cap că peste mii şi mii sau milioane de ani, după ce va fi descoperit, oamenii din viitor vor începe să se certe, aprins, despre Nikon vs. Canon ori despre obiectiv. Sper că nu. Dacă da, să fie clar că nu vreau să-i cunosc!
Şi acum mă întreb dacă s-a scris vreodată ceva uluitor de frumos despre caloriferele fierbinţi! Dar atât de grozav încât toţi să se minuneze. Îmi vine în minte o vecină cu rochii şic tricotate şi eşarfe din Nekermann, cum se purtau pe vremea aceea, care din când în când era legată de soţul ei de calorifer şi bătută cu cureaua. Amândoi erau foarte politicoşi când se întâlneau pe scară cu alţi vecini iar copiii lor mâncau urşi din gumă, nemţeşti, verzi şi roşii. Au emigrat în nu ştiu ce ţară, imediat după Revoluţie. Oricum, o eventuală scriere minunată despre calorifere ar putea să sară peste aşa ceva.