Vara asta, n-am mai plecat la mare

Din anticariat

Cărţi de lângă budă

Roman suprarealist în care ai vrea să intri măcar un pic de tot, într-o scurtă vizită. E genul acela de poveste unde totul o ia razna, frumos şi dureros. Un el (Colin) şi-o ea (Chloé) se plimbau. Erau urmăriţi de-un nor trandafiriu, într-un pasaj unde aripile păsărilor stârneau curent în care „se-nvârtejeau minusculi fulgi albi şi albaştri“. Se întâmplă apoi tot felul – pomenesc doar de muzica lui Duke Ellington, de pipa cu urmele dinţilor lui Jean-Sol Partre (cunoscătorii vor vedea de faptul numele SARTRE) şi-un smulgător de inimi. Ce-şi amintesc mai toţi care au citit cartea: boala de care suferea Chloé – nufărul care îi creştea şi-i tot creştea în plămâni – precum şi motivul pentru care se micşora casa lor. desen- George Roşu http://www.facebook.com/cartidelangabuda

Cărţi de lângă budă

Scriitorul face parte din generaţia „tinerilor furioşi“, deci e clar cum sunt personajele lui. Arthur Seaton – muncitor – se îmbată până când vomită pe alţii, se culcă cu femei măritate, minte, dispreţuieşte pe toată lumea. Nu, revolta lui nu este cool, eroică sau mai ştiu eu cum. Cred că în zilele noastre s-ar spune despre el că era praf, cu creierul muci – totuşi un tip care nu înghiţea căcaturi de la nimeni. Ai sub nas o Anglie cu totul diferită de ce-ai văzut prin cărţile victoriene. Da, şi oamenii de aici beau ceaiul de la ora 5, dar o fac înjurându-şi vecinii, cu rudele care abia au scăpat din puşcărie. În pauza de masă, când îşi turna ceai de Ceylon din termos, într-un miros care-ţi „răscolea maţele“, Seaton visa că pune o bombă care să distrugă fabrica. Îşi mai dorea ca apoi să se care în Rusia stalinistă. Nu e nimic de „plăcut“ aici, dar e o carte bună, realistă! Sfârşitul e previzibil (ca în viaţă) şi poate de asta dezamăgitor (pentru unii). Desen: George Roşu http://www.facebook.com/cartidelangabuda

Cărţi de lângă budă. „Fiesta în bârlog“, de Juan Pablo Villalobos

Fiul unui mafiot mexican trăieşte izolat şi-şi doreşte un hipopotam pitic din Liberia. Nu spun dacă îl va căpăta sau nu, cine va citi, va vedea, ci doar că în carte este vorba despre inocenţă, moarte şi putere vs. paranoia. Apar multe arme, pălării, samurai, un papagal împuşcat - totul povestit de copilul care uneori se preface că e mut, surd şi analfabet. Se gândeşte des la „rămăşiţe umane“, asta pentru că taică-său e mafiot, aşa cum am mai spus, genul ăla de care poţi să zici mersi că trăieşte în Mexic, la mama naibii, nu aproape de tine. Citat nelămuritor, din care nu se înţelege cât de frumoasă e cartea: „Pe tigri îi folosim ca să mănânce cadavrele. Şi tot pentru asta îl folosim pe leul nostru“. Desen: George Roşu https://www.facebook.com/cartidelangabuda?group_id=0

Cărți de lângă budă - articol pe Bookaholic

„Când cartea bate biologia (Sau ce zice în cover) – așa începe descrierea paginii de facebook Cărți de lângă budă, care, în caz că ezitați să puneți punctul pe i, e despre acele cărți ce “nu pot fi lăsate din mână”. Exact, nici la budă! Nu ne-am putut abține să ignorăm acest subiect nici noi, dar perspectiva se schimbă la 180 de grade când copertele acestor cărți sunt desenate de George Roșu, iar povestea lor repovestită de Alina Andrei“ : http://bookaholic.ro/carti-de-langa-buda-desenate-de-george-rosu-povestite-de-alina-andrei.html

Poemul perfect de iubire pentru tine, doar pentru tine

Povestea e pe Liternet:

http://atelier.liternet.ro/articol/11803/Alina-Andrei/Poemul-perfect-de-iubire-pentru-tine-doar-pentru-tine.hhttp://www.blogger.com/img/blank.giftml

Cronică pentru E., despre „Maestrul şi Margareta“

Dragă E.,

Când am auzit prima oară de „Maestrul şi Margareta“ eram în casa unor străini. Ţin minte că bărbatul era beat mangă, în tricou decolorat cu Led Zeppelin. Îţi ţinea cana de cafea pe roman, scruma lângă scrumieră şi se certa cu nevastă-sa care nu avea chef să-i dea ciorbă de fasole. Dădea din mâini când a vorbit de Behemoth. Mi-a zis că e cel mai grozav motan din câţi au existat vreodadă în lume şi dacă nu-mi convine pot să mă spânzur de nasul lui (ar fi fost imposibil – desigur). Nu l-am contrazis. Mi-a mai povestit multe – cică ar fi vrut să fie tac-su lui Mihail Bulgakov şi să-l vindece de orbire. Apoi a ajuns la Dostoievski - îi zicea Dosto. Susţinea că de fapt, din profil şi în sinea lui seamnă leit cu Prinţul Mîşkin. „Da, eşti un idiot!“ – aşa i-a ţipat nevastă-sa, ca într-un banc prost, şi i-a râs în faţă fără să-i dea ciorba aia de fasole. Nu mai ştiu nimic de ei, oricum, amândoi păreau mai degrabă din Ilf şi Petrov. Aş putea să spun repede că în livadă aveau vişini (ca-n Cehov) şi o alee cu mesteceni (ca-n Turgheniev) dar ar fi o minciună. Locuiau la bloc, lângă o fabrică de tractoare.

După o vreme mi-am luat cartea şi-am citit-o. Nu ţi-o povestesc. Trebuie s-o citeşti singur! Nu, Behemoth nu e cel mai grozav motan din lume – dar sigur e cel mai ticălos. Nu se poate altfel (dar mi-e drag, să fie clar!). E nedezlipit de Woland (Satana). Negru, „gras ca un porc“ şi cu nişte mustăţi „date dracului“. Se plimba cu tramvaiul, juca şah şi mânca cu furculiţa ciuperci marinate, atunci când nu-şi ajuta stăpânul la treburile lor diavoleşti. Da, asta făcea. Dacă ţi-a plăcut Faust, de Goethe, îţi va plăcea şi cartea lui Bulgakov. Poate şi mai mult. Imaginează-ţi Moscova anilor `30 cu oameni obişnuiţi, ca în zilele noastre, meschini, lacomi, egoişti, care cad uşor în capcanele lui Woland – se prăbuşesc singuri, nu sunt împinşi.Îţi întind şi ţie o momeală: la un moment dat, într-un spectacol, femeilor din sală li s-au oferit haine noi, franţuzeşti, în schimbul celor vechi. Priveşte scena următoare. Femei rămase aproape în pielea goală, pe stradă, la lumina felinarelor. Una mai avea pe ea cămaşa, chiloţi liliachii şi pălăria şic. Ei? Crede-mă, totul pare real. Citeşti şi crezi. Poliţiştii suflă în fluierele stridente, trecătorii se tot strâng puhoi, râd, arată cu degetul şi se holbează la femeile despuiate. Dacă ar fi să mutăm scena în zilele noastre – atunci privitorii ar înregistra totul cu telefoanele mobile, apoi ar pune filmele pe YouTube şi Facebook. În rest nu s-ar schimba nimic. Lăcomia, vulgaritatea şi meschinăria sunt la fel de des întâlnite. Am uitat să spun ceva important – Woland nu este personaj negativ. Nu, nici pe departe. Oamenii sunt malefici. Woland e doar curios, dacă pot să spun aşa ceva, vrea să vadă cum sunt muritorii în realitate.

Maestrul (e scriitor) şi iubita lui Margareta – sunt singurii oameni aproape puri. Spun aproape – nu cred că s-ar putea în totalitate – e discutabil aici. Desigur, nu îşi pot găsi fericirea pe pământ. Scenele din anii `30, din Moscova, alternează cu cele de pe vremea lui Pillat din Pont şi Iisus, o paralelă deloc întâmplătoare. Mulţi din cei care au citit cartea au spus că e un basm tragic şi satiric. E posibil să ţi se pară şi ludic, hazliu. Oricum vei vedea cum Bulgakov demonstrează că răul din noi (diavolul) e mult mai puternic decât binele. Printre părţile mele preferate sunt cele de la ospiciu şi pasajele cu Margareta (sau de fapt Margarita, cum apare în limba rusă) când zbura pe o perie, noaptea, deasupra oraşului şi peste păduri. Zbura pentru că s-a uns cu o cremă magică. Lângă ea plutea şi o Nataşa, călare pe un vier cu pălărie şi servietă. La bal, Behemoth avea papion şi mustăţile poleite cu aur (nu şi pantaloni, pentru că motanii nu poartă nădragi şi cizme, după cum ni se spune). Maestrul şi Margareta se salvează pentru că se iubeau, însă prin moarte, atât îţi mai spun, vei vedea cu ajutorul cui.

După ce vei citi cartea, să-mi spui cu cine te-ai retrage pe o insulă pustie, cu Margareta sau cu Nastasia Filippovna? O curiozitate frivolă şi deplasată din partea mea, dar nu mă pot abţine. Bulgakov a murit pe 10 martie 1940, chiar după ce a făcut ultimele modificări la roman. Era orb şi trist (povestea soţia lui). Nu vreau să fac speculaţii despre locul unde s-a dus! Ştiu doar că bărbatul în tricou cu Led Zeppelin ar vrea să-l întâlnească după moarte, oriunde, în rai sau în iad. Eu vreau crema magică de zburat, dar, acum, azi, în secunda asta, nu peste un an, zece sau după moarte (prin umare şi eu sunt lacomă! Woland mi-ar fi râs în nas)

P.S.
Ţi-aş recomanda şi „Jurnalul Satanei“, de Leonid Andreev. Aştept să-mi povesteşti. P.S.S.În fotografie este Mihail Bulgakov (sursa foto: personface.ru)

Cadou cu vulp in cutie, Carte despre iesiri de urgenta...

Prin urmare ma dau mare cu ce am primit!

Omul bun care le-a facut: George Rosu.

http://alinaandreipovesti.blogspot.com/2011/07/cadou-cu-vulp-in-cutie-carte-despre.html

Cararea pierduta/Le Grand Meaulnes

http://www.legrandmeaulnes.com/

Jurnalul unui om dezamagit

Citat: In timpul plimbarilor noastre postprandiale prin South Kensington, G. si cum mine treceam adesea prin faţa vitrinei unui fotograf în care sunt expuse mereu, din abundenţă, braţe, piepturi, gâturi, sâni, toate dezgolite, aparţinând unor actriţe, aristocrate şi femei uşoare - unele chiar foarte frumoase. Dar per total vitrina ne enervează, mai ales fotografia unei tinere drăguţe, cu rodul pământului (oribilă plantă!)aşezată decorativ pe piept.
-De ce trebuie să suportăm asta? îl întreb pe G., bătând cu degetul în pervazul vitrinei lângă care ne oprisem.
-Nu ştiu, răspunde el fără vlagă, mohorât. (Pauză în timp ce cei doi tineri continuă să privească înăuntru cu amar, iar tinerelele femei frumoase continuă să privească în afară).
Profund nemulţumit, spun în cele din urmă:
-Dacă am avea curajul nebuniei noastre interioare, curajul copiilor, al nebunilor şi al oamenilor de geniu, am lua nişte hârtie adezivă şi am lipi sub fiecare fotografie un pătrăţel cu comentariile noastre.
W.N.P. Barbellion.

Jurnalul unui om dezamagit

Citat: In vitrina unui fotograf am vazut portretul unei femei foarte frumoase si m-am oprit s-o privesc. Ma holbam furios prin geam si ma gandeam ca ea ii priveste cu aceeasi expresie si pe baiatul de la macelarie sau pe lampagiu. Ma umplea de amaraciune gandul ca trebuia s-o las vreunui alt barbat. Intruchipa pentru mine toata bucuria vietii pe care, in orice moment, puteam fi obligat s-o parasesc pentru totdeauna. Atata neputinta ma infuria si m-am indepartat pe strada, cu inima zbatandu-mi-se si spunandu-mi: Cred ca o sa cad de cum ajung mai incolo.

W.N.P. Barbellion (1889-1919), Jurnalul unui om dezamagit.

Mallarme

Citat: Pornirile ludice ii sunt confirmate si de doua dintre cele mai stranii fotografii pe care le cunoaste lumea literaturii. Ele il reprezinta pe Mallarme, in costum cu vesta, lavaliera moale si palarie neagra cu boruri largi, pozand in chip de taran franzez, pe fundalul unui ecran pictat in stil rustic. Intr-una din ele poarta saboti, tine pe umeri o furca de fan, de care atarna cosuletzul cu mancarea de pranz, dandu-si silinta sa arate ca un cochet muncitor agricol. Poetul rafinamentului extrem jucandu-se dea viata adevarata.
Julian Barnes, Tour de France.

Citind Lolita in Teheran

Citat: Manna şi Azin îşi aduseseră aparatele de fotografiat. Pe măsură ce momentul plecării se apropia, am devenit obsedată de acest obicei de a fotografia fiecare detaliu din viaţa noastră. Când nu aveam un aparat de fotografiat la mine, deveneam eu însămi unul, scriind cu fervoare despre zborul păsărilor în Polour, staţiunea noastră montană de lângă Teheran, despre consistenţa aerului care era aproape tactilă, mai ales dis-de-dimineaţă, atunci când răsărea soarele, şi despre toate chipurile celor dragi, care ne-au fost alături în timpul acestor ultime săptămâni.

....

După ce ospătarul a plecat, Azin a spus: Doamne, ce-aş vrea să îi fac o poză. De ce nu îi distrageţi voi atenţia ca să-l fotografiez pe furiş? Cum să-i distragem atenţia? spuse Manna. Doar nu vrei să ajungem la închisoare pentru că am flirtat cu arătarea asta ramolită!
Când ospătarul s-a întors cu comanda mea, am văzut-o pe Azin luându-şi camera foto şi făcându-i semne lui Yassi, care stătea lângă mine. A îndreptat alene aparatul în direcţia mea, apoi a focalizat spre perete. Îmi puteţi aduce cafeaua fără zahăr?l-a întrebat Yassi pe ospătar. Nu ştiu; de obicei e deja amestecat în cafea, răspunse ospătarul morocănos. S-a întors rapid la ţăcănitul făcut de aparatul foto, ne-a privit cu suspiciune chipurile şi a plecat. Nu ştiu cum o fi ieşit poza, spuse Azin. Vom vedea. În fotografie ospătarul stătea cumva aplecat asupra mea, dar avea faţa întoarsă spre Yassi; doar că nu-i puteam vedea figura de la bărbie în sus. Corpul îi este puţin adus de spate şi într-o mână are o tavă goală; atât eu, cât şi Yassi ne uităm către el, iar eu îmi ţin cu grijă paharul îngheţat, de parcă în clipă în clipă cineva mi l-ar putea smulge din mână.
Ulterior, i-am arătat fotografiile făcute în acele ultime săptămâni şi magicianului meu. Ai o senzaţie stranie atunci când eşti pe punctul de a pleca dintr-un loc anume, de parcă nu-ţi vor lipsi doar cei dragi, ci şi persoanele cu care se nimereşte să fii la un moment dat, pentru că niciodată nu vei mai fi la fel.

Azar Nafisi, Citind Lolita la Teheran (ed. Rao)

Citind Lolita in Teheran

Citat: La cativa ani dupa ce ne-am inceput seminarele de joia dimineata, in ultima mea seara in Teheran, cateva studente si niste prieteni au venit sa-si ia la revedere si sa ma ajute la impachetat. Cand am golit casa de tot si de toate, cand obiectele s-au facut nevazute si culorile din jur s-au topit in opt valize cenusii, precum duhurile calatoare in lampile lor, eu si fetele ne-am asezat in dreptul peretelui gol al sufrageriei si am facut doua fotografii.
Am acum in faţă aceste două fotografii. În prima se văd şapte femei, stând în faţa unui perete alb şi gol. Toate sunt, după legea locului, acoperite din cap până-n picioare, îmbrăcate în robe negre şi cu basmale, nu li se văd decât ovalul feţei şi mâinile. În a doua fotografie, acelaşi grup, aceeaşi poziţie, în faţa aceluiaşi perete. Doar că şi-au scos veşmintele negre. Stropi de culoare le separă acum pe una de cealaltă. Se disting astfel între ele prin culoarea şi linia hainelor, prin nuanţa şi lungimea părului; nici măcar cele două care şi-au păstrat basmalele pe cap nu mai arată la fel.
În dreapta sus celei de-a doua fotografii este poeta noastră, Manna, într-un tricou alb şi blugi. Reuşea să facă poezie din lucrurile pe lângă care ceilalţi treceau fără să le vadă. Fotografia nu redă nici pe departe apa adâncă şi opacă a ochilor negri ai Mannei, semnul distinctiv al naturii ei introvertite.

Citind Lolita in Teheran, Memorii despre cărţi - de Azar Nafisi.

Mania de-a fotografia

Citat: Am mania sa fotografiez totul, pentru că fotografia este cea dea doua memorie a mea. Fixată pe pelicula, amintirea îşi reia intreaga ei forţă, întreaga ei acuitate, reînvie evenimentele. Am astfel o întreagă colecţie de albume pe care le privesc din când în când. Fără ele, fără fotografiile pe care le conţin, ar fi dispărut din memoria mea atâtea lucruri, atâtea figuri.
Mi-am construit chiar un aparat de fotografiat cu ajutorul unei lentile şi-a cutiilor de ţigări ale tatii. Mai am încă fotografii de-ale surorii mele şi de-ale părinţilor făcute cu acest aparat.
pictorul Hans Hartung, Autoportret.

Fotografia anilor 20

Citat: Fotografia anilor 20 indica foarte clar evitarea chipului omenesc redus la cateva formule mecanice: vederea in adancime sau de extrem prim plan, reglare prea acuta sau prea laxa, microscopie, decupaje neobisnuite, ecleraje fărâmiţate, deformări ca în oglinda concavă, suprapunerea mai multor imagini, în sfârşit montajele din bucăţi disparate sunt unele din mijloacele exterioare introduse acum, pentru că pictura premergătoare caută şi în sens interior aspecte inumane.
Hans Sedlmayr, Pierderea măsurii (Ed. Meridiane, 2001)

Fotograf de razboi

Citat:
Imi amintesc de unicul (cred) baiat al lui Douglas Fairbanks, un barbat superb, cu succes la Hollywood, ca actor si la gagici, dar care nu se simtea bine in pielea lui, cum se zice; si-a gasit linistea facandu-se fotograf de razboi; a murit in Vietnam, l-au ucis dragii de comunisti cand si-au dat seama pe cine luasera prizonier (era reporter, nu soldat, era celebru, deci...).
Scrisorile unui fazan, de Alexandru Musina, ed. Cartier.

Plimbarea, de Attila Bartis

Citat:

Batranul era fastacit de-a binelea. A spus ca el nu voia decat o singura fotografie. Nu-si permite mai multe din motive financiare. Iar pe aceea singura, daca se poate, fara animale, si ca multumeste frumos, nu doreste nici o barca. Nici n-ar arata-o nimanui, pentru ca toti cunoscutii lui stiu ca se teme de apa. Ar rade de el. Nu-si doreste decat o fotografie absolut obisnuita, fara nici un fundal, in care sa nu fie decat el in atelierul din statiunea balneara. Din cap pana in picioare, chiar in costumul acesta, sa zicem in fatza sobei. Ar fi si caracteristic pentru ca el, la balul feroviarilor, incepe sa danseze intotdeauna de la soba.
N-am indraznit sa ies din dosul ursului. Oricum va veni dupa-amiaza dupa fotografii, si poate atunci.

.....
A devenit maniac. Nu iesea nicaieri. Ma fotografia de dimineata pana seara. Nu ma lasa sa intru in camera obscura. Nici pozele nu mi le arata. Il lasam se faca ce voia, numai s-o mai faca ani buni de zile.

....
Intr-o noapte, cand intru in camera mea, pe masa, un obiect intunecat, necunoscut. Il privesc. N-am chef sa-l ating. De ce naiba nu ma scutit de asta? Si daca n-a reusit sa-i faca lui Andor concurenta, sa-mi fie mila de el? Sa-i spun ranjind ca i-a iesit? Legatura din piele de 30 pe 40. Fara numele lui pe coperta.Doar titlul presat cu Times, neaurit. Abia se observa. Il pipai ca orbii: Ziua cea Buna.
Ma hotarasc sa-l deschid. 24 de fotografii cu totul. Si, lucru lipsit de importanta, toate despre mine. Cate una pentru fiecare ora. In ultima stau la masa. N-am chip de ganditor. Si masa nu e goala. In fatza mea, o seringa in loc de cina, o cheie si luminile necesare.

Attila Bartis, Plimbarea - ed. Polirom.

Cand vine vremea gastelor salbatice

Citat:

Ma duse intr-o camera ai carei pereti erau intesati de portrete. Unele erau facute din fotografii vechi, retusate cu creionul prin accente mai vagi sau mai pregnante, altele erau desene in carbune. Erau si fotografii mai recente, nemodificate, suflate cu un lac special care le dadea profunzime si o anumita eleganta. Barbati, femei, copii si o pisica tarcata. Daca priveai atent, puteai regasi aceeasi persoana in mai multe fotografii, la varste diferite: copilarie, adolescenta, tinerete, maturitate si batranete.
- I-am cunoscut pe toti, spuse domnul Goldberg. Daca te uiti atent, nu sunt mai mult de patru. Sunt parintii mei, un frate si o sora. Habar n-am daca m-au iubit cu totii sau doar unii din ei. Si daca m-au iubit, cum m-au iubit? dar pot sa spun: iata cum am iubit-o pe mama, am iubit-o in portretul asta, in cel de acolo, in alte doua de dincolo...stii, daca faci socoteala, mai raman vreo cateva, si eu nu stiu sa-ti raspund daca ma intrebi. La fel si cu tata, cu fratele meu, cu sora mea. Tot timpul raman portrete in plus.

Cand vine vremea gastelor salbatice, de Cristian Robu-Corcan