Fotografie veche de câţiva ani. De mulţi – aşa îmi dau seama că am îmbătrânit, căutând prin filmele păstrate în cutii de pantofi. Ştiu că era luna mai, pentru că în poză, ca personaj de sine stătător, zic eu, este un buchet de liliac. Eram pe un deal din Braşov de unde trenurile se văd ca nişte şerpi metalici cu oameni în burtă, iar maşinile ca mici cutii colorate. De acolo poţi să te uiţi la blocuri urâte cu geamuri care sclipesc frumos în soare, la benzinării, păsări, trecători-furnici şi la o biserică cu morţi în pământul din curte – cea mai veche clădire din oraş. Andreea mi-a pozat, o prietenă care apare în multe fotografii, deşi ne întâlnim rar. Om cald. De obicei o fotografiez cu gogoloaie de soare, dar atunci presupun că erau nori. Nu ştiu la ce se gândea, o s-o întreb. Probabil îi era frig, era obosită, dar prea amabilă, aşa că nu m-a întrebat – Când naiba termini de pozat, ca să pot pleca acasă? – n-a spus aşa ceva, poate şi pentru că mirosea bine liliacul, a grădină cu casă de piatră, unde mereu trăiesc alţii, nu tu sau eu. Lângă mormintele bunicilor de la ţară e un boschet de liliac, aşa îmi amintesc. Înainte, am fotografiat-o pe Andreea în rochie roşie, cu fire de nu-mă-uita în păr. Sunt florile ei preferate. Ne m’oubliez pas – sună în franceză, habar nu am cum în germană, dar cred că la origine numele vine de undeva din Pădurea Neagră, un loc unde mi-ar plăcea să merg cândva, doar pentru că pare ca din Fraţii Grimm. Mai multe portrete şi fotografe, aici: http://www.oitzarisme.ro/2013/03/01/flori-femei-si-martisoare/
