Octombrie, cândva după miezul nopții. Blocuri, ferestre întunecate, altele luminate vag, cu albastru și alb, de la televizoarele deschise. Câteva minute am butonat la întâmplare pe telecomandă, din canal în canal, din film în film, așa cum fac milioane de oameni în fiecare seară, când ajung acasă. Actorii s-au amestecat între ei, dramele lor, la fel. Singura replică pe care o reținusem și pe care mi-am amintit-o a doua zi, în autobuzul cu oameni amorțiți ce mergeau la muncă, a fost: „Suntem un rahat pe talpa pantofului cuiva“.
Alina Andrei
