Dupa amiezile de sambata

Sa simti, atunci cand te uiti la o fotografie, ca esti azvarlit din pat, din miezul somnului cel mai adanc direct in dormitorul intunecat, pe podeaua rece. Caldura paraseste corpul din pijama, scurgandu-se afara prin crapaturile invizibile din zid. Nu mai stiu ce scriitor spusese ca dupa terminarea unei cartii bune, cititorul ar trebui sa simta nevoia de-a iesi urland pe strada, in cautarea autorului, pentru a-i trage una peste bot. Cred ca Hrabal. Da, asa imi amintesc. Era ceva cu trasul peste bot, in rest, am uitat detaliile. Nu sunt chiar atat de radicala, ba dimpotriva, as prefera ca privitorii fotografiilor mele sa nu ma atinga nici macar cu un deget, dar ar putea, in schimb, sa-mi ofere piersici coapte. In tacere. Si-apoi sa dispara fara sa-mi spuna nimic.
Frazele de mai sus am avut imprudenta si mai ales stangacia de a le scrie anul trecut. Acum le reneg pana la ultima litera, in plus mi se par stupide si mai ales mincinoase, in afara de partea cu tacerea si piersicile. Dimpotriva, cred ca cei care se uita la fotografiile mele ar trebui sa simta pe data o moleseala tihnita vecina cu visul de dinainte de trezire sau macar cu lentoarea dupa-amiezilor de sambata. Ca atunci cand n-ai chef sa iesi sau sa faci musai ceva, ci doar sa stai intr-un fotoliu uitandu-te spre fereastra. Multumire tainica, fara motive cautate dinadins, rasfat. Lene. Si caldura unei baltoace de soare ce intra de capul ei in casa, chiar si iarna, prin geamurile inchise. Prin urmare cam tot ceea ce simt eu deseori, in toate zilele saptamanii, fie ca sunt pe strada, acasa, la munca sau in autobuz..