"A inceput din intamplare, ca de obicei. Ne-a vizitat un fotograf care, sub pretextul ca vrea sa faca un studiu artistic al peluzei cu lavanda, cauta, de fapt, un paharel pe gratis. Eu nu prea i-am acordat atentie, doar l-am adulmecat in treacat, dar el si-a lasat pe masa paharul suficient de mult timp, pentru a ma prinde in cadru, asa, in joaca. Imi aduc bine aminte ...mi-a prins silueta, cu soarele luminand dindarat - contre jour, cum spunem noi, francezii -si, oprindu-ma sa ud o muscata, l-am auzit spunand ceva despre nobletea salbaticiei. La momentul respectiv n-am dat atentie. Unii sunt fotogenici, altii, nu. Dar, cateva saptamani mai tarziu, m-am descoperit intr-o revista. Poza color, in toata splendoarea, cu mustatile zburlite, coada in vant -esenta vie a neinfricatului caine de paza. Si se mai spune ca aparatul de fotografiat nu minte. Nici n-au idee! "
Japonezul numit Yukio Mishima, ce intr-o dimineata a lasat pe masa o foaie de hartie pe care a scris: "Viata omului e scurta, dar eu as vrea sa traiesc vesnic", s-a sinucis. Si-a facut seppuku pe 25 noiembrie 1970, dupa ce-a incercat sa dea o lovitura de stat, si-a esuat, soldatii carora le-a vorbit de sus, de la balconul Ministerului Apararii Nationale, razandu-i in nas si aratandu-l cu degetul, dar asta se stie, chiar si cei care n-au citit Templul de aur si Confesiunile unei masti au auzit de japonezul ticnit ce se credea samurai si si-a facut harakiri, la fel ca-n filme, doar ca in cazul lui sangele ce-a tasnit a fost adevarat, la fel si matele pe care a avut grija sa le pastreze in abdomen, cu bucati de vata puse nu-stiu-cum-si-nici-nu-vreau-sa-aflu. Cu o noapte inainte varase in plic ultimul manuscris, ce trebuia predat editorului, iar in drum spre locul unde avea sa se omoare, si-a purtat sabia din secolul al XVII-lea si pumnalul. Dar nu voi vorbi despre cum si de ce si-a luat viata, nici despre cartile lui, ci despre fotografiile in care l-am vazut incruntat, imbracat, dezbracat, cu si fara sabie, copil si matur, viu si mort. Intr-una dintre ultimele posturi in care a fost fotografiat, pe vremea cand inca mai respira, e cu pumnul ridicat in aer si-o mana-n sold. Uniforma militara stramta, cu multi nasturi. Teatrala. Era in acel balcon, iar dupa ce l-a parasit intrand din nou in cladire, si-a abandonat si corpul, ucigandu-l. Intr-un portret facut in copilarie (anul 1931) pare fragil si serios. Privire de pasare curioasa, plapanda. E tot in uniforma, banui ca scolara. Simpla.
Nu-mi amintesc acum intocmai scena din Confesiunile unei masti, in care descrie pictura in care Sf. Sebastian e strapuns de sageti, si-n in fata careia se masturba eroul romanului, dar cred ca seamana mult cu fotografia in care Mishima s-a lasat legat de copac. Trupul aproape gol, pantecul scobit si carnea tare intepata de fier. In carte, episodul cu pricina e mai socant decat fotografia. In imagine nu vezi un om martirizat, ajuns sfant, ci un barbat legat la maini, ce se preface ca sufera si ca e iluminat de un extaz mistic. Cel putin asta observ eu. O scena teatrala, destul de prost jucata, nu m-a apucat jalea vazand-o si nici nu m-a socat. Marguerite Yourcenar pomeneste in eseul sau dedicat lui Mishima de o fotografie de grup, in care, pe langa scriitor, apar si tinerii care aveau sa asiste la sinucidere. Toti in uniforme militare ce aduceau cu cele germane. Pe Internet am gasit o poza care pare intocmai ca cea descrisa de Yourcenar, insa nu pot sa bag mana in foc. Reproducerea e prea mica si tulbure. Se pomeneste si de o fotografie cu familia la ceremonia funerara, la care au participat parintii, sotia si mii de persoane, precum si batranul Kawabata, cel care peste putina vreme avea sa-si urmeze prietenul in moarte, deschizand robinetul de gaz.
"De aici inainte, pe filele insemnarilor autobiografice apare lipita cand si cand o fotografie: tatal meu cu un coif de hartie pe cap, calarind un cal de lemn, familia la masa in chioscul din gradina, taica-meu in costum cu cravata, in prima zi de gimnaziu, toata familia pe biciclete, fiecare cu cate un picior asezat pe pamant si cu celalalt apasand pe pedala, ca si cum ar porni la drum in clipa urmatoare. Cateva fotografii erau puse intre pagini, separat. Bunicul ca elev, ca tanar casatorit, ca pensionar si cu cativa ani inainte de moarte. Mereu are o privire grava, trista, pierduta, ca si cum n-ar vedea pe nimei in jur. In ultima fotografie, gatul subtiat de batranete, cu fatza brazdata de riduri, iese din gulerul prea larg al camasii asemeni capului unei broaste testoase din carapacea ei; privirea a devenit tematoare iar sufletul pare pregatit sa se izoleze indaratul unor incapatzanari si a necomunicarii cu semenii".
Bernhard Schlink, Intoarcerea acasa. La cateva pagini departare, acest bunic va muri calcat de masina.
