Wednesday, November 7, 2007

Ce patesc soarecii de biblioteca

Un barbat ce traieste doar intr-o carte, poarta numele de Carlos Brauner, e bibliofil si locuieste in Uruguay. Pentru ca iubea slovele ca nimeni altul, devora zi si noapte volumele care-i cadeau in mana, impreuna cu pastile si caramele, in casa lui in care mi-ar fi placut sa intru dar nu m-a invitat niciodata. Cele 20.000 de carti ii invadasera toate odaile, se inaltasera din podea pana in tavan, chiar si-n bucatarie si-n baie, pe toti peretii, unde se obisnuise sa nu mai foloseasca strop de apa calda, pentru ca aburii sa nu dauneze foilor fragile. In dormitor, somnul ii era tulburat de scriitorii francezi din veacul al XIX-lea, si ca sa faca loc altora, si-a vandut masina unui prieten, pentru a-i gazdui in garaj. Pe pat avea vreo 20 de carti care formau un corp omenesc, iar cel ce vazuse ciudatenia, pe furis, deslusise la cap un volum al contelui de Siruela, si Breviarele editurii Fondo de Cultura Economica, la picioare. Nu citea oricum. Anumite volume le rasfoia doar la lumina lumanarilor infipte intr-un sfesnic de argint, dar numai cele scrise pana la inceputul secolului XX, si la fel, vinul baut se potrivea intotdeauna cu savoarea textului citit. Dar s-a intamplat ce s-a intamplat (un mic incendiu), dupa care si-a vandut locuinta si-a disparut cu toate cartile sale, undeva la dracu, la ocean, intre lagune batute de vant si dune de nisip, unde traiau doar cativa pescari de creveti si alte lighioane marine. Tocmai acolo a tocmit un zidar sa-i toarne fundatia de ciment, pe care, drept caramizi, si-a folosit volumele din biblioteca. Borges, Kafka, Spinoza, Kant, Camus si Aristotel, Shakespeare si alti asemenea legati intre ei prin mortar, s-au transformat in ziduri, in „Casa de hartie“.
Despre cum arata domnul Carlos Brauner stiu dintr-o fotografie povestita si facuta de un alt bibliofil. Din cate am inteles, in dreptunghiul de hartie se vede un barbat cam la 50 de ani, „cu trasaturi fine si ochi vehementi, cu parul dezordonat dat pe spate“, imbracat in camasa. Statea picior peste picior, langa o masuta plina de carti, si „afisa un neasteptat aer mitocanesc“. Nu vreau sa spun mai multe despre dansul si despre casa de la ocean, oricum,sfarsitul nu e tocmai de bine, desi o prietena ma contrazice, spunand ca doar asa se putea salva personajul. Trebuie sa amintesc un lucru: nebuni ca Brauner mai sunt slava domnului in cartea cu pricina! La un congres al scriitorilor o cunoscuse pe numita Bluma Lennon. Au baut tequila si si-au impleticit picioarele intr-un pat , asa cum deoseori se intampla la astfel de reuniuni culturale. Dupa, femeia i-a daruit un exemplar zdrentuit din „Hotarul de umbra“, de Joseph Conrad, s-a intors in Anglia, unde dintr-o librarie din Soho si-a cumparat „Poemele“ lui Emily Dickinson, ca ajungand la al doilea poem, sa fie lovita de-o masina in timp ce traversa strada. Cu moartea ei si incepe „Casa de hartie“ de Carlos Maria Dominguez, ce imediat dupa decesul Blumei, a spus mai departe: „Cartile schimba destinul oamenilor“. Pentru ca cititorilor sa le intre bine in cap ce inseamna obsesia livreasca, scriitorul a povestit mai departe ca un biet profesor a ramas hemiplegic, dupa ce i-au cazut in cap cinci tomuri din Enciclopedia Britanica, un alt om si-a rupt piciorul incercand sa ajunga la „Absalom! Absalom!“, de Faulkner, ca un nenorocit sa se imbolnaveasca de ftizie in subsolurile arhivei publice. Ii dau crezare! Momindu-ma ca sa citesc in continuare, Carlos Maria Dominguez a scris intocmai: „si-am cunoscut chiar si-un caine chilian care a murit in urma indigestiei provocate de Fratii Karamazov, dupa ce i-a devorat cu furie paginile, intr-o dupa-amiaza“.
Un personaj la fel de obsedat de slove, ca si bibliofilul sud-americanului Dominguez , este nefericitul cehului Bohumil Hrabal, din „O singuratate prea zgomotoasa“. Acel barbat care timp de 35 de ani a presat deseuri de hartie intr-o pivnita colcaitoare de soareci. Salvand de la pierire cateva carti valoroase (multe ar putea spune optimistii, prea putine, pesimistii), avea locuinta sufocata, de te miri ca ii mai incapea trupul. Deasupra patului inghesuit apasau aerul teancuri grele, de care se temea ca intr-o noapte il vor sufoca in somn, strivindu-l „ca pe un paduche“. Pana si deasupra WC-ului, pe scanduri, pana la tavan erau:„cinci chintale, e de-ajuns o singura miscare gresita, o simpla ridicare in picioare m-ar face sa izbesc etajera si o jumatate de tona de carti s-ar prabusi peste mine tocmai cand am pantalonii descheiati“. In cosmarurile din timpul zilei, pe care le visa cu ochii deschisi, se gandea ca acele volume uneltesc impotriva sa, punand la cale o razbunare, ca pedeapsa pentru toti soarecii striviti impreuna cu hartia veche. E bine de stiut ca in Praga, Hrabal a lucrat timp de mai multi ani la Centrul de colectare a deseurilor. De curand, ramanand peste noapte la cineva, la ore tarzii am scotocit in biblioteca gazdei. Cu ochii pe jumatate inchisi de somn am pus la loc albumele de fotografie (Brassai, Bresson), insa cas, fara sa le asez cum trebuie. Spre zori, desi patul nu era chiar aproape de rafturi, am visat ca toate acele volume mi-au cazut in cap, chiar m-am trezit brusc din cauza durerii ascutite.
Nu in ultimul rand, in „Orbirea“ lui Elias Canetti, savantul Kien nu concepea ca exista viata si in afara dulapurilor in care sedeau toti clasicii. Stapanea cea mai mare biblioteca din oras, avand o singura temere: despartirea de tomurile sale, care, ar fi insemnat pentru el o reala orbire. In lumea alienata in care traia, nu se puteau intampla decat grozavii, pentru ca in final chiar savantul sa-si incendieze biblioteca, razand rasunator. Prizoniere intre pagini, literele isi dadeau duhul neputincioase, Kien murind in flacari, in mijlocul cartilor sale dragi.
Romanul „Orbirea“ s-a publicat in 1935, „O singuratate prea zgomotoasa“ - 1980, iar nuvela „Casa de hartie“ in urma cu cativa ani. Mai spun doar ca Borges isi imagina Paradisul sub infatisarea unei biblioteci, si mereu imi amintesc ca a orbit de tot abia dupa ce a fost numit in functia de director al Bibliotecii Nationale din Argentina. Dar poate ca ma insel.

http://www.bookblog.ro/category/carti-si-alte-obsesii/

4 comments:

Andrei Rosca said...

S-a notat. Multumim :)

Roxana Ghita said...

Orbirea este unul dintre romanele mele preferate. Nu stiu daca s-au dat rezultatele concursului, dar iti tin pumnii.
In alta ordine de idei, as vrea sa te rog sa-mi dai permisiunea sa pun un link catre blogul tau pe blogul meu, abia inceput, ar fi mai simplu asa pentru ca m-am saturat sa-l tot recomand prietenilor separat, in mailuri :-)
http://www.roxanaghita.blogspot.com/

Alina Andrei said...

Romanul lui Canetti mi s-a parut inspaimantator, din cate imi amintesc, nu gasisem in paginile lui macar un coltz de bine, in care sa te refugiezi ca cititor si sa-ti spui ca oamenii nu sunt chiar atat de rai (dar totusi sunt, ba chiar si mai si). Daca ar fi sa-l compar cu un obiect, primul lucru care imi vine in minte e o capcana, o cursa din sarma ghimpata in care viermuiesc acele personaje triste.

Da, desigur, poti sa publici link-ul.

Roxana Ghita said...

multumesc :-) inspaimantator pentru mine a fost mai ales ca am inteles atunci cu claritate ca oamenii pot sa vorbeasca unul cu altul si sa vietuiasca perfect paralel, cu credinta ca se inteleg si comunica, in aceasta iluzie totala intretinuta de limbaj, cand de fapt sunt prinsi fiecare in lumea proprie si nimic din ea, oricum nimic esential, nu este cu adevarat comunicabil. e o tristete nespusa aici.
imi place mult fragezimea povestilor tale.